01. În Urmă Cu Mulţi Ani
Trebuie să ai un ideal în viaţă, fiule
În junglă nu poţi să supravieţuieşti decât dacă-ţi propui să fii tu leu
Trebuie să mergi mereu numai în faţă, fiule
Şi nici măcar să nu priveşti gloata din spate atunci când vezi că dă de greu
02. Larvae
Un Început Ca Oricare Altul?
Moale sub mine, perna îmi fură visele
Se umflă cu idei pe care eu le pierd subit
Dar este încă plin izvorul care curge
Şi îmi alimentează somnul necontenit
De ce să mă trezesc când ştiu deja ce o să fac?
Şi vreau să prelungesc acest moment sublim
Dar simt viaţa cum curge prin corpul adormit
Văd lumea viselor scurgându-se din mintea mea
Şi orice-aş face de ea nu pot ca să mă prind
De ce să mă trezesc când ştiu deja ce o să fac?
Regret pulsul ce creşte şi îmi animă corpul
Aşa inert cum vieţuiam clipa tocmai trecută
Eram într-un tărâm în care numai timpul
Constituia o limită veşnic nepricepută
De ce să mă trezesc când ştiu deja ce o să fac?
Mirosul de real mi-a inundat deja fiinţa
Încep să fiu alergic la traiul meu banal
De ce să fac acelaşi lucru-n fiecare zi?
De ce să am aceleaşi ţeluri în fiecare an?
De ce să mă trezesc când ştiu deja ce o să fac?
Marele Pom Al Vieţii
Toţi au pereţii lor şi sete pentru complicaţii
Iar simplitatea s-a pierdut în drumul ei spre noi
Şi văd un roi de ţeluri moarte şi necesităţi
Care transformă apa şi săpunul în noroi
Văd măşti acoperind la rândul lor mai multe măşti
Şi oameni care-şi vând sărutul pentru un post mai bun
Iar lumea este toată alcătuită doar din scări
Care promit că sus găseşti un scaun de stăpân
Toţi vor doar bogăţii materiale şi respect
Şi papagali dresaţi care repetă linii seci
O casă mare, albă, care s-arate că eşti demn
Şi o maşină sănătoasă cu care să te-ntreci
Iar minţile bolnave sunt saturate cu obsesii
Feţe distorsionate de zâmbete perverse
Ochi scânteind alimentaţi cu primele impresii
Priviri care dezbracă şi fantezii diverse
Lipsuri
Marele oraş are grijă de tot
Va nivela orice pas eronat
Şi poate tu vei dori să alergi
El nu te va opri din start
Dar următorul semafor
Va licări roşu în ochi
Şi cei lăsaţi în urma ta
Vor fi cu tine cot la cot
Cinci minute-n lumea asta
Înseamnă ore undeva
Căci vei simţi timpul curgând
Zburând rapid prin faţa ta
Te vei trezi, la şapte vei pleca
Şi vei întârzia cumplit
Cinci minute mai devreme
Şi-ai fi pierdut marele circ
Aş vrea să-ncep să merg în mâini
Toţi ceilalţi îşi folosesc picioarele
Şi-aş vrea să stau numai în cap
Poate aşa-mi voi rezolva enigmele
În Curând Va Răsări Soarele
Există tratamente pentru orice-ai avea
Pastile albe, prospecte imprecise
Şi scrisuri mici venite să explice
Rele diverse ce apoi vor apărea
Există şi metode prin care poţi să uiţi
Şi lumi întregi se vor deschide-n mintea ta
Îţi vor substitui constant imaginaţia
Şi te vor ajuta mereu ca să te minţi
Există mii de feluri prin care poţi scăpa
Iar toate vor să sape adânc în buzunar
Vor profita de fiecare om murdar
Zicând că numai ei îl mai pot curăţa
Există chiar şi o metodă permanentă
Şi stă la îndemâna fiecărui om
Căci poţi lua o sfoară şi poţi găsi un pom
Sau doctoria de pe întreaga lună
03. Metamorfoză
Ceva Ciudat
Simt ideea cum vine şi mă îmbracă în voal
Senzaţia e nouă, nu pot ghici ce va urma
Mă las purtat de dans înspre necunoscut
Şi număr fiecare clipă pe care pot s-o gust
Mă ia de dedesubt şi mă ridică încetişor
Şi se strecoară pe sub mine pulsând aleator
Lumina mi se stinge şi cad în somn plăcut
Înghit ultima oară şi mă scufund, sunt mut
Adorm Încet
Adorm încet cu gândul la un vis
În care ştiu că totul îmi va fi permis
Şi am să pot gusta din fructul interzis
Fără să simt cumplitul compromis
Adorm încet sperând la soare cald
Şi am să fiu cuprins val după val
De raze care mă vor mângâia suav
Purtându-mă afară din real
Adorm încet tânjind după remediu
Un loc ascuns, poate bătrânul rediu
Şi am să trec de straşnicul asediu
Şi de clădirile durate din vanadiu
Adorm încet privind spre înălţimi
Căci voi urca pe vrejul meu cu spini
Până pe cele mai înalte culmi
Şi voi dansa printre neînţeleşi străini
Închidere În Sine
Acum lumea se strânge în jurul meu
Fiecare idee se scurge din mine
Simt moleşeala cum muşcă din carne
Şi mă transformă-ntr-o vagă-amintire
Pereţii se-apropie furându-mi respirul
Mă-năbuşe aerul cald ce-l înghit
Sunt îndemnat să-nchid ochii şi mintea
Să mă leagăn în vânt atârnat de un fir
O solitară idee-mi rămâne în minte
Şi simt efectele descompunerii mele
Nu le percep în clare detalii şi-aspecte
Dar sunt conştient că nu-s reversibile
Şi poate regret momentan ce-am făcut
Căci spaima mă face să tremur cu totul
Poate-am deschis un cufăr cu chinuri
Poate nu acesta-i soluţia, antidotul
Să blestem acum clipa nefastă şi grea?
Probabil am fost laş privind muntele negru
Am ales să m-arunc în râpa fără de fund
Ar fi trebuit să urc încetul cu-ncetul
Dar la ce bun să consum timpul rămas
Cu regrete şi spaime, cu „ce-ar fi fost dacă”?
Mai am câteva clipe de simțire în mine
Voi trăi fiecare secundă ce mi-a fost dată
Metamorfoză
Şi ştiu că o să mă transform în scrum
Stadiul în care sunt acum
N-a fost făcut ca să dureze oricum
De ce să-ncerc să îl supun
De ce să-ncerc să îl transpun
La legi făcute ca să cadă-oricum?
Evenimentele ce vor urma
Vor modela şi vor schimba
Vor transforma şi vor împrospăta
Ceea ce pân-acum trăia
Ceea ce pân-acum gândea
Pe cel ce până nu demult stagna
Un pas făcut rămâne-un pas făcut
Chiar de-l vei regreta acut
Fie că ai urcat sau ai căzut
Nu vei putea să-l dai vândut
Nu vei putea să-l faci pierdut
Îl vei lua cu tine în mormânt
Tot ce se va-ntâmpla cu viaţa ta
Fiece pas făcut în ea
Rămâne scris şi nu va dispărea
În continuare va vibra
În continuare va conta
Totul va fi notat în cartea ta
Iar de te vei schimba într-un moment
Îţi voi dori un pas corect
Sau vei alege-un nou comportament
Nimic nu este permanent
Nimic nu este concludent
Fiece gând imprimă un efect
Dar dacă-acel moment vine târziu?
Vor spune că nu te mai știu?
Te vor uita închis intr-un sicriu?
Vei fi rigid și sărbeziu?
Vei fi la față maroniu?
Vei rătăci printr-un tărâm pustiu?
04. Lepidoptera
Un Nou Început
Acum renasc din propria-mi cenuşă
Şi mă ridic spre cer bătând aerul cald
Sunt fabricat din noi fibre, substanţe
Iar sângele meu nu mai e roşu ci alb
Nu pot fi rănit sau culcat la pământ
Nimic nu mă poate atinge, privi
Iar poziția din care privesc eu acum
Este cu mult deasupra celor ce-s vii
Mă simt ca un fulg legănat de curent
Îl las să mă poarte cum vrea printre nori
Uit pentru o clipă ce-am devenit
Mă pierd printre senzații și printre fiori
Apoi îmi revin și cobor din înalt
Cu capul curat și spălat de simțiri
Aproape pot ignora propriul meu trup
Și propriile-mi gânduri cu gust de venin
Iar clarul e clar, simplitatea e simplă
Nimic nu ascunde vederii justețea
Pot da la o parte masca de ceață
Și îi pot admira lumii potența
Zbor Peste Capete Plecate
Ce este acest mușuroi ce viermuiește sub mine?
De ce merg cu toții numai pe căi deja conturate?
De ce sunt legați de linii imaginare și aspre?
Cum de nu văd conturul pe care se-avântă spre moarte?
Au un instinct ce-i îndeamnă să trăiască animalic
Un virus murdar care se hrănește cu seva din ei
Acesta le sapă încetul cu-ncetul o groapă adâncă
Iar fiecare aruncă în ea zi de zi noi idei
Și când vor rămâne goi și secați de nuanța lor albă
Când nu vor mai avea cu ce să umple groapa adâncă
Cuprinși de normal și de obiceiul de-a umple de tot
Se vor lepăda de ei înșiși hrănind virusul încă
Și atunci care e scopul pentru care toți viermuim?
Ce datorăm acestei lumi ai cărui paraziți suntem?
Nu însemnăm oare numai un rău necesar dar acut?
O varietate de larve, un foc violent, un blestem?
Ne putem bântui și speria unii pe alții continuu
Purtăm măști cu ochi mari și negrii și dinți ascuțiți
Ne batem pe unele frunze, iar altele cad între timp
Uscate, bătute de vânt, iar apoi le privim amețiți
Pârjolim pământul de toată substanța lui minunată
Scoatem din rădăcini fiecare avantaj dăruit cu căldură
Facem loc pentru gropi în care să ascundem secrete
Locuri în care să ne depozităm excesul de ură
Suntem niște omizi fără pic de avânt prin inele
Am vrea toți să zburăm de pe ramuri prea joase
Căci sus frunzele-s dulci ș-împlinite, verzi și curate
Dar drumu-i prea lung și-urcările tare anevoioase
Numai câțiva realizează cum își pot crește aripi
Și-atunci pot zbura către oaza plină de daruri
Dar aripile sunt doar o metaforă simplă și justă
Pentru un drum dificil spre necunoscute finaluri…
Noul Prag Al Evoluţiei
Stau întins pe un pat de spital
Iar fire cresc multe din mine
Mă privesc dintr-un colț izolat
Parcă mă uit la o amintire
Lângă pat, o femeie în alb
Iar pe noptieră, o plantă
Aparatele îmi cântă suav
Îmi repetă aceeași bucată
Timpul este parcă stătut
Iar lumina slabă și tristă
Nimic nu se animă în vânt
Nici măcar o muscă nu mișcă
Parcă admir un tablou fără gust
Cu puține culori și expresii
Atârnat și uitat cât mai sus
Plin de praf și gol de sugestii
Mă gândesc ca asta nu-i artă
Ceva necesită o schimbare
Un motiv sculptat într-o piatră
Un țel mai cu zvâc și mai mare
Și mă mișc pas cu pas către pat
Mă așez și mă culc peste mine
Cu corpul meu sunt acum îmbrăcat
Sângele iar îmi curge prin vine
Ieri Era Mai Simplu…
Sunt ca nou
Am priceput esența acestui miraj
Sunt slăbit acum de greșeala făcută
Dar mă simt puternic și sigur de ce va urma
Mă voi întregi imediat
Mă voi ridica din acest pat de spital
Mă voi deplasa de aici pe picioarele mele
Mă voi curăța de orice păcat
Mă voi completa cu nenumărate bucăți
Mă voi transforma în ceea ce mereu am visat
Da, știu cât va fi de greu
Abia acum pricep
Ceea ce credeam până nu demult
Ceea ce vedeam în somn era simplu
Ceea ce părea banal și superficial
Ceea ce mă făcea să mă simt gol și impur
Abia acum înțeleg că sunt slab
Nici măcar nu am plecat de pe loc
Abia acum pot privi până sus
Către vârf
Printre zecile de obstacole
Printre primejdii și greutăți
Printre sutele de răni care mă vor contura
Abia acum sunt puternic
Acum că știu cât de mic sunt
Și cât de uscat
Și cât de impur
Și fără substanță
Și fără habar
Și fără o siguranță
Dar fără nimic de pierdut
Completat de dorință
Și de faptul că știu cine sunt
Că trebuie să mă descurc fără o hartă
Fără confortul dat de ignoranță
Fără o cale anume
Cu ochii pe punctul final
Și cu aripi
Cu aripi puternice
Sigure
Mari
Albe
Cu aripile mele
05. Peste Mulți Ani
Tare sub mine, scaunul geme la orice mișcare
Mă ține încă treaz și drept, cu ideea în minte
Iar corpul meu suspină și plânge, vrea relaxare
Dar mâna îmi fuge și conturează alese cuvinte
De ce să vreau să dorm când știu deja ce voi visa?
Metamorfoză
