Meteo

Presimt furtună de nisip
Presimt un nume insipid
O lume goală de culoare
O viaţă numai coridoare
Prevăd mulţime de motive
Prevăd priviri ostentative
Un munte de noroi uscat
Motivul pe jos aruncat

Nu îndrăznesc să sper în bine
Nu-mi caut salvatoru-n nimeni
Aştept o zi cu soare cald
Femeia îmbrăcată-n alb
Lumina caldă de odată
Aştept figura dezgheţată
Aştept o gură zâmbitoare
Sămânţa preschimbată-n floare

Poate vreodată voi trăi
Poate neşansa va muri
Umbra îmi va fi neagră fum
Iarba va creşte lângă drum
Voi alerga spre soare-atunci
Voi mişuna pe lângă stânci
Voi înota în râul clar
Voi alunga furtuna iar…

Dacă îmi aduc bine aminte, acestea au fost primele versuri pe care le-am scris în română. Parcă a fost acum câteva secole. Eram altfel atunci. Dar lumea se schimbă. "Femeia" a venit, a şi plecat, dar nu departe; iar albe erau doar bulinele de pe rochia sa roşie. Bineînţeles că minţeam în aceste versuri. Îmi căutam salvatorul şi ea a fost. În proces mi-a distrus finalul unei cărţi, dar nu pot decât să mă bucur pentru asta. Sper să nu am vreodată ocazia să îi întorc binele, sper să-i meargă totul perfect, dar dacă va fi nevoie...

Poate următoarele versuri îi vor fi dedicate ei.

Mă gândeam că voi posta doar versuri, niciodată gânduri directe, dar unele situaţii sunt speciale. Şi trebuia să confirm cumva regula, nu?